Psihoterapie de familie

 

Psihoterapia şi procesul psihoterapeutic

 

      Psihoterapia este o modalitate de a ajuta oamenii să depăşească stresul acumulat, problemele emoţionale, probleme pe care le ȋntâmpină ȋn relaţii sau pur şi simplu obiceiuri supărătoare (tipare comportamentale disfuncţionale).

 

 

Puţin din istoria terapiei sistemice

        Voi scrie pentru persoane care nu sunt familiarizate cu diferiţi termeni psihologici.

Terapia sistemică ȋşi are rădăcinile ȋn terapia de familie. Provenită din activitatea lui Salvador Minuchin, Bowen Murray, Ivan Boszormenyi-Nagy, Virginia Satir Jay-Haley (de la MRI-Mental Research Institute din Palo Alto) la şcoala din Milano, Mara selvini Palazzoli (http://www.mri.org/index.html).

 

    Terapia sistemică nu urmăreşte cauzele din trecut ale unui comportament, cum face abordarea psihanalitică şi nici nu atribuie un diagnostic (cine este bolnav, cine este victima), terapia sistemică umrăreşte modele de comportament stagnante ȋn grupuri de persoane, cum ar fi o familie, abordând aceste modele ȋntr-un mod cât se poate de direct. Terapia sistemică, diferă de sistemele de terapie de familie, deoarece abordează alte sisteme vii (cum ar fi gruprui de persoane), aceasta fiind tot mai mult puse ȋn practică ȋn domeniile educaţiei, politică, asistenţă socială şi medicină de familie.

Rolul terapeutului sistemic nu este de a schimba oameni, ci de a ajuta, a da mici „ghionturi” sistemelor ȋn care se află oamenii.

 

       O abordare sistemică se focalizează pe modurile ȋn care oamenii ȋşi construiesc poveştile despre cum pot să ȋşi trăiască viaţa şi impactul acestora ȋn relaţiile pe care le au cu cei din jurul lor. Un terapeut sistemic este activ ȋn facilitarea dezvoltării acestor modele şi poveşti, astfel ȋncât oamenii ȋncep să se simtă mai puternici, mai capabili de a face alegeri conştiente ȋn viaţa lor, de a fi conştienţi de lucrurile benefice sau mai puţin benefice pentru ei şi mediul lor securizant, de a rezolva conflicte interioare şi/sau exterioare.

 

Terapeut poţi fi şi tu dacă…

 

    Un psihoterapeut poate fi un psihiatru, psihopedagog, asistent social, psiholog, teolog sau un alt profesionist de sănătate mintală, care urmează o pregătire de specialitate ȋn psihoterapie (după finalizarea unei Facultăţi ȋn domeniul socio-umane). După finalizarea studiilor universitare se ȋncepe un curs care durează cel puţin 4 ani (ȋn funcţie şi de fiecare tip de formare psihoterapeutică), ȋmpărţit pe două categorii: parte teoretică şi parte practică; la care mai adaugi partea de autocunoaştere (care de altfel este una dintre cele mai importante părţi - Cum poţi ajunge să lucrezi cu oamenii, când nu te cunoşti pe tine!?), partea de supervizare şi alte cursuri, conferinţe, workshop-uri etc. Iar după ce viitorul terapeut ȋncepe munca propriu-zisă, este important de menţionat că acesta va rămâne ȋntr-o continuă dezvoltare, aşa că va fi nevoit să se documenteze continuu şi să participe la cât mai multe conferinţe şi cursuri, grupuri de supervizare pentru o dezvoltare continuă şi o menţinere din punct de vedere profesionl şi totodată personal.

 

      La fel cum ȋn medicină, psihologie şi alte ramuri importante, există un cod al eticii şi ȋn psihoterapie; există un cod etic, deontologic pe care terapeutul trebuie să ȋl respecte ȋn relaţiile „terapeut-client”.

       Sunt foarte multe tipuri de psihoterapie (individuală, psihoterapie de familie, de cuplu, de grup, centrată pe persoană, psihodramă, hipnoză ericksoniană, cognitiv-comportamentală, gestalt-terapie, psihoterapia copilului etc.)..ȋnsă, ca şi client/pacient trebuie să găseşti ce ţi se potriveşte şi cu ce tipuri de dificultaţi te confrunţi. Aici, mă refer ȋndeosebi la relaţia “terapeut-client”, care este extrem de importantă pe ȋntregul proces terapeutic. De precizat este faptul că, nu oricărei persoane i se potriveşte acelaşi terapeut, chiar dacă acesta este foarte bun ȋn munca pe care o desfăşoară ȋn cadrul psihoterapiei şi chiar dacă problemele pe care le ȋntâlnesc clienţii sunt asemănătoare.

 

Relaţia terapeutică

       Carl Rogers (“A deveni o persoană”, 2008), spunea că se lansează ȋntr-o relaţie cu ipoteza sau credinţa, cu faptul de al agrea pe celălalt, de al ȋnţelege şi de a avea ȋncredere ȋn lumea lui internă, care va duce la un semnificativ proces de devenire. “Dacă ȋl văd ca pe un obiect, clientul va tinde să rămână un simplu obiect.” 

     Relaţia dintre client-terapeut este una deosebită. Se creează o “simbioză” ȋntre cei doi, bazată pe confidenţialitate, ȋncredere, transfer şi contratransfer, ȋnţelegere empatică a clientului din partea terapeutului, ascultarea activă, acceptare necondiţionată şi congruenţă. Relaţia terapeut-client este una semnificativă, pentru fiecare dintre cei doi protagonişti.

       Terapeutul nu este un robot! Este un om, un om simplu… la rândul lui, are suferinţe şi bucurii, copii, părinţi şi pieteni, ȋnsă ȋn momentul ȋn care ȋncepe şedinţa de terapie, terapeutul este prezent „aici şi acum” pentru client…ȋşi lasă grijile şi problemele lui ȋnafara camerei şi se axează pe client, dar să nu uităm că “ȋmpărtăşirea” din viaţa personală şi exemplele din locurile şi lucrurile cu care s-a ȋntâlnit sau confruntat terapeutul, care s-au ȋntamplat altora, este un element forte cu care vine terapeutul ȋn relaţia „terapeut-client”. Acest tip de relaţie (terapeut-client), este un “adevărat proces de ȋnvăţare” pentru client şi o adevărată creştere a ȋntregului proces terapeutic .

…tot Rogers spunea că eficienţa terapeutică nu constă ȋn construirea unei relaţii terapeutice eficiente, ci mai degrabă ȋn efortul continuu al terapeutului de a menţine acest tip de relaţie.